Acum

Candva pastram ramasitele unei iubiri la care tanjeam si care se indeparta de mine cu fiecare pas pe care il lasam condus de inima.
Candva ma mistuia dorinta unui sarut uitat intr-un colt al buzelor.
Candva ma multumeam cu amintirea unei priviri fulgeratoare dintr-o seara cu luna plina.
Acum imi asum fiecare pas, fiecare sarut, fiecare privire.
Acum nu mai trebuie sa cer, acum primesc fara cuvinte.
Acum inima imi conduce pasii acolo unde trebuie sa fiu.
Acum visul ma tine treaza. Acum traiesc.

Dor

N-am uitat.
Probabil este una din acele seri in care amintirile bat la fereastra.
Mi-e dor si atat.

Camila - De mi

Found at: FilesTube

Ceva magic este pe cale să se întâmple.
Am viaţa în palmele mele.
Asemenea unui fluture îşi pregăteşte aripile de zbor şi bate din ele aerul fin pentru a-l convinge să o poarte oriunde doreşte.
Zborul meu este un pact.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 6: Metafora realităţii

Mă zbat să ajung undeva. Nici eu nu ştiu unde, dar trăiesc cu sentimentul că ceva, undeva, este pe cale să-mi umple viaţa.
Mi-a rămas în minte o replică dintr-un film vizionat de curând:
It's so much easier to be happy. It's so much easier to choose to love the things that you have, instead of always yearning for what you're missing, or what it is that you're imagining you're missing.
It is so much more peaceful.
Mă zbat atât să cuceresc vieţi, să ating stele, să lupt pentru ceea ce îmi doresc, să nu renunţ în clipa uneori inevitabilă a dezamagirii şi cel mai mult, să învăţ să nu-mi mai doresc ceea ce nu pot avea.
Mă pierd pe cărări umbrite, mă întristez singură şi nu-mi alin durerea, nici nu încerc să o ignor, ci sap mai mult într-o inimă rănită să-i aflu capătul, să-i aflu vindecarea în durerea însăşi.
Mi-e greu să trec peste dezamăgiri deşi afirm contrariul. Mi-e greu să mă despart de oamenii pe care îi iubesc, chiar dacă îi las să plece şi nu fac scene de adio. În sufletul meu scriu zeci de pagini de ‚ramas bun’ mai mult cu tentă de ‚întoarce-te’ dar viaţa mi-a demostrat că e mai bine ca ele să rămână neîmpărtăşite, uitate în suflet. Se aştern lacrimi, cu timpul se aşterne praful dar chiar şi-aşa mesajul lor păstrează trăirea.
Mi-ar plăcea să mă pot mulţumi cu ceea ce viaţa îmi oferă, să modelez realitatea, să mă bucur de actual, să nu trăiesc nici în trecut şi nici în viitor.
Dar nu pot renunţa la vise şi mă las prinsă în jocul lor. Este o dorinţă obsesivo-distructivă care uneori îmi face bine.
Nu pot trăi simplu. Am fost creată cu acest liber arbitru care îmi permite să-mi pot complica viaţa pe zi ce trece, să-mi aleg visele, dorinţele, oamenii alături de care să le duc la îndeplinire şi o serie de reguli nescrise pentru a nu mă îndepărta de la ţelul iniţial.
Dar pentru asta am nevoie de raze de soare în fiecare dimineaţa, pentru a simţi că cineva de sus mă are în prim plan şi îmi ghidează fiecare pas cu exactitatea perfecţiunii. Am nevoie să ştiu că viaţa mea nu este la voia întâmplării. Nu poate fi.
Am nevoie de aer pentru a mă elibera cu fiecare expiraţie.
Am nevoie de pomi, de drumuri cu două sensuri, de flori, de iarbă, de zăpadă, de păsări pentru a conlucra la tabloul palpabil al realităţii mele.
Am nevoie de zâmbetele copiilor pentru a simţi acea fericire aparte şi pentru a împrumuta din inocenţa lor fie şi preţ de câteva clipe.
Am nevoie de flori pentru a aduce un strop de culoare vieţii şi pentru a respira iubirea din ele.
Am nevoie de stele pentru a licări odată cu ele în noptile cele mai întunecate şi pentru a mă lumina pe mine însămi în întunericul drumului meu prin viaţă.
Am nevoie de apă pentru a-mi spăla chipul somnoros în fiecare dimineaţa şi pentru a simţi pe pielea mea atingerea rece, alchimizatoare.
Am nevoie de lumina zilei şi de ‘lumina’ nopţii pentru a vedea contrastul frumosului.
Am nevoie de fulgii de nea pentru a conştientiza magia transformării şi pentru a fura din albul lor divin.
Am nevoie de întregul univers să fie părtaş al existenţei mele prea ignorantă unerori şi să-mi ofere sprijin întru autocunoaştere.
Şi am nevoie de oameni, din nou, pentru a nu mă bucura singură de toate acestea, pentru a uni drumuri şi pentru a uita de serpentinele vieţii.
Oamenii au puterea de a vindeca.
Am nevoie de vindecare. Am nevoie de vise.

Anexă la prezent

Fără versuri. Fără rime. Sec. Absurd. Incoerent.
Hush baby, speak softly.

Dorinţele de altădată se lasă în voia cuvintelor care nu pot fi exprimate nicicum. Nimeni nu le-ar putea asculta pentru că simpla lor pronunţare întristează sufletul şi otrăveşte simţirea.
Amintirile pălesc subit în umbra unui prezent pe care nu-l mai simt. Privesc în jurul meu cu ochii unui străin care distinge pentru prima dată un univers nou faţă de care simte o dezamăgire profundă pentru ceea ce se aştepta să găsească şi nu a întâlnit.
Mă agăţ de unii oamenii care îmi apar în viaţă, le dăruiesc o parte din mine şi îi las să plece mai departe. Nu-i pot opri. Este alegerea lor. Eu pot doar să-i privesc cum se îndepărtează.
Pot să-i strig până răguşesc dar ei nu mă aud sau vocea mea nu le mai este cunoscută.
Pe alţii îi alung fără să ştiu de ce, fără să-mi doresc să înţeleg de ce. Mă port rece ca un gheţar, indiferentă şi calculată deşi nu-mi explic motivul, sau probabil este şi ăsta un mecanism de autoapărare. Şi culmea că uneori se declanşează cu cine nu trebuie. <…>
Mi se întâmplă să rămân agăţată în trecut, suspendată între două lumi, prezentă doar fizic dar cu gândul la vremuri de curând apuse.
Viaţa îmi joacă feste. Mă păcăleşte dăruindu-mi ceea ce-i cer pentru ca mai apoi să-mi fure tot ce creez. Iar când încep să mă resemnez, îmi readuce visul. Îmi derulează prin faţa ochilor zilele în care l-am crescut ca pe o floare căreia îi anticipam primele petale, cum i-am îngrijit frunzele şi am udat-o zilnic, cum i-am păstrat un loc la soare în inimea mea şi i-am dăruit toată căldura şi dragostea de care eram capabilă, cum o vegheam zi şi noapte şi îi făceam cunoştinţă cu lumea mea. Şi face să renască în mine flacăra unei simţiri care mocnea subtil şi care a rămas intactă oricât de tare am suflat să o sting.
Îmi crează o nouă versiune a lucrurilor şi mă determină să mă învârt din cerc în cerc, sperând că este totuşi vorba despre un labirint la capătul căruia voi găsi răspunsul.
Dar un cerc rămâne un cerc. Nu-şi are capăt, ever.
Mă propulsez cu avânt din povestea asta şi sper să nu fiu asemenea unui bumerang.
Aleg să uit.
Să nu mă mai întorc de unde am plecat.
Să nu mai fac niciun pas înapoi.
Să nu mă mai învârt în cercul vicios al acestei poveşti fără sfârşit. Fără un sfârşit fericit adică.
Să nu mai inund pagini de mail cu litere pe care le simţeam magice. Să nu mai compar.
Să nu-mi mai doresc să-ţi privesc chipul, să-ţi întâlnesc privirea, să nu-mi mai ascult inima când îmi aminteşte de tine pentru că mi se face dor…. Şi doare.
Însă chiar dacă nu te mai port pretutindeni şi nu-mi mai alini zilele triste, chiar dacă nu te mai visez în nopţi cu lună plină, chiar dacă nu te mai visez deloc, chiar dacă nu mai eşti nici acolo dar nici aici, sometimes I can’t stop it.
Sometimes I do miss you, J.
E pustiu.
Ai ales să te pierzi într-un deşert al tău. Vântul ţi-a şters urmele.

But you’ll always be my hero, even though you’ve lost your mind.

Episodul 5: I'm irresistible, you fool!



Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i simţi mai bine bătăile inimii.

130_Sarah Vaughan - Whatever Lola Wants (Gotan Project Remix)

Powered by mp3skull.com

Luni. Fără gânduri. Fără versuri. Dor? Nu.
Prezent. Pasiune. Tango. Flirt.
Smulg vieţii tot ceea ce îi cer şi sorb esenţa din ceea ce-mi oferă. O privesc cu îndârjire când mă refuză sau se face că nu mă aude. Mă supăr dar îmi trece repede. Însă nu uit.
În ultimile zile am fost două bune prietene care îşi fac reciproc favoruri. Împreună suntem invincibile. Pe ei îi privim pe sub gene şi le zâmbim jucăuş. Din când în când le aruncăm cu nonşalanţă căte o speranţă tivită de mişcări fine, pe ritmul propriului lor dans al cuceririi.
Le ştim statutul de Don Juani şi cerem răzbunare pentru toate acele surate care au crezut în mrejele lor. Le dăm atenţie cât să ne creadă dominate iar apoi îi condamnăm să ne priveasca mersul de la spate. Na, că am făcut şi rimă.
This time I gotcha, babe!
Însă cumplita satisfacţia rămâne doar de moment, pentru că în realitate nu căutăm nimic din toate acestea.
Avem uneori nevoie de o confirmare a puterii noastre de seducţie.
Acum când ştim că ea există, ne continuăm mersul înfipt şi pasional până la ieşirea din raza lor de acţiune.
Ne ascundem între aceiaşi patru pereţi. Suntem una şi aceeaşi. Am abandonat masca de femme fatale care oricum nu ne scotea în evidenţă trăsăturile senine şi pline de graţie, dar o păstrăm cu interes. Nu se ştie niciodată când poate fi utilă. Uneori poveştile de iubire cu Feţi Frumoşi se pot dovedi adevărate romane a la Casanova, astfel încât este benefic să avem armele pregătite pentru un război de cele mai multe ori tâmp, din care niciunul nu iese câştigător cu adevărat. Dar avem spirit de învingătoare.
So, let’s go girls!

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 4: În amintirea creatorului pierdut

Cât de scurte sunt clipele care dau sens vieţii



M-ai creat într-un apus târziu.
Nicicând n-am iubit noaptea mai mult ca atunci, în clipa în care mi-ai aprins în suflet stele şi licăream în preajma ta într-un plăcut joc de culori.
Iar luna îşi purta razele în părul meu. Divină şi plină de graţie îmi mângâia visele şi mă purta spre tine, mă alina cu blândeţe şi ne aducea pe un cer comun.
Ştia că pentru mine tu erai lumina din zori.
Pentru că tu ai facut să-mi curgă prin vene seva iubirii pentru razele pline de speranţă, pentru visele puerile care aduceau în mine dorinţa de zbura din nou.
Iar zborul meu a căpătat sens pentru că ştiam că aripile mele erau din vina ta.
Ploaia era roua sufletelor noastre iar curcubeul îşi fura culorile din ochii tai, unind două suflete aflate în lumi diferite.
Magia lui ne reflecta chipurile iar măreţia lui ne aducea lumea la picioare.
Atunci strângem doar miracole.
Acum ne hrănim din aceste miracole ale trecutului şi le păstrăm în suflet la loc de taină. Însă adăugăm din sarea şi piperul viitorului iar uneori, când ne fac rău, le înlocuim cu vise proaspete din sera fericirilor prezentului.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 3: Copilă în căutarea unui zbor fluturi



O altă săptămână. Aceleaşi speranţe, noi dorinţe şi vechi iluzii. Ascult o muzică ce lui i se părea tristă, în timp ce pentru mine erau cele mai minunate acorduri de dragoste.

În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine

Suspin pentru ca este singurul lucru care îmi mai rămâne de făcut, sperând că astfel mă voi elibera de acele vise pe care le mai păstrez în colţuri ascunse din mine.
A durat prea mult pentru o poveste care nu a început niciodată cu adevărat. Am lăsat prea multe iluzii să îmi invadeze gândurile şi prea mulţi fluturi să îmi zburde în stomac.
S-a făcut un haos şi au dispărut numaidecât. Iluziile au zburat departe, iar fluturii au ajuns în insectar, cu aripile frânte.
N-am fost niciodată privilegiata vieţii astfel încât visele mele să devină realităţi. Le-am urcat la rang de stele şi le-am trimis în univers spre îndeplinire. Le aşteptam sclipirile şi parcă le simţeam razele calde. Dar s-au transformat în stele căzătoare, şi-au schimbat traiectoria pentru ca într-un final să se stingă, lăsând în urmă o pulbere fină ca semn a trecerii lor prin viaţa mea.
Niciuna din întrebări nu şi-a aflat răspunsul pe buzele lui, niciunul din vise nu şi-a găsit împlinirea în braţele lui, niciuna din stele nu a aprins sclipirea din ochii lui, pentru că universul, cu încăpăţânarea lui de mare guru, a considerat că nu trebuie şi punct. Bine.
Rămân cu podul meu de vechituri în care mai păstrez iluzii întoarse din zborul lor, câţiva fluturi care bat uşor străpunşi din aripi şi sub a cărui umbră mai scutur câte o speranţă înconştientă în încercarea mea absurdă de a o trezi la viaţă. Dar n-am fost niciodată un bun doctor. Nici macar în joacă.
Aşa că închid uşa şi pun un lacăt mare. Arunc cheia într-un sertar ascuns, în speranţa că nu o voi mai găsi data viitoare.
Suspin eliberată şi cobor treptele destinului.
Începe o nouă zi.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 2: Inimă caldă caut încredere

A dreamer is the one who can only find his way by moonlight, and his punishment is seeing the dawn before the rest of the world.



Dimineaţa îmi aprinde o lanternă vie în faţa ochilor şi mă determină să-i deschid uşor, privind viaţa care mă înconjoară, camera care tace şi oglinda din faţa patului meu în care mă regăsesc din nou, tot eu, aceeaşi cu cea de ieri dar diferită de cea de mâine.
Cum azi e duminică, mai lenevesc puţin gândindu-mă la tot ce mi se întamplă, lucruri pe care de cele mai multe ori încerc să le uit sperând că astfel se vor desprinde de realitate şi vor dispărea. Dar nu dispar. Rămân acolo cu încăpăţânarea unui zid care nu vrea să se mişte de niciun fel.
Zac privind în gol, cu gândul în atâtea locuri, la atâţia oameni, căutând motive şi întrebându-mă de ce nu putem avea încredere deplină în ei? De ce toţi ajung să ne dezamăgească în clipa în care ne aşteptăm mai puţin? Şi de ce ne ataşăm? De ce simţim nevoia disperată de a avea pe cineva alături, fie sub forma unui iubit sau a unor simpli prieteni? Ne naştem singuri şi murim singuri, dar cursul vieţii nu-l putem parcurge astfel. Avem nevoie de certitudini, de zâmbete, de suflete calde, de îmbrăţişări, de vise, de priviri peste umăr, de încredere.
De fiecare dată când cineva ma răneşte îmi spun cu tărie că nu voi mai avea încredere, că voi fi dură şi nu-mi voi mai lăsa sentimentele la uşa nimanui pe post de preş. Nu voi mai intra în viaţa nimănui, voi păstra distanţa şi îmi voi inhiba dorinţa ce a-i avea alături.
Dar nu rezist mult timp chiar dacă m-am lovit de mii de ori cu capul de pereţi, îmi las la o parte orgoliul (crud şi sec, pe care îl scot la iveală deseori) , chiar dacă mi-am pus sufletul pe tavă la masa unor carnivori însetaţi care au înfulecat haini fiecare bucăţică din ceea ce eu numeam încredere.
De multe ori mi-am spus că “nu are rost”, dar fac stânga-împrejur şi revin de unde am plecat pentru că vreau să am încredere în oameni, vreau să găsesc excepţia de la regulă, chiar dacă ştiu că în clipa urmatoare risc să mă aflu pe post de ţintă într-un joc de darts. Jucătorii sunt aceiaşi, unii dintre ei la a doua şansă, alţii la a mia. Mai apar şi nou-veniţi pe post de începători dar vechi în ale meseriei. Nici ei nu ma scutesc de câteva săgeţi dar ce mai contează, unde este una pot fi şi douăzeci.
Sunt ca un copil care întreabă mereu “Mami, dar de ce norii sunt atât de departe?”.
Şi continui sa mă întreb de ce oamenii fac promisiuni dacă nu ai de gând să le ţină? De ce ne rănim unii pe alţii? De ce nepăsarea asta? De ce această junglă şi lupta de-a prădătorii?
Dar tot îmi doresc să am aproape de mine oameni, să le ofer o parte din mine, să îi iubesc pe fiecare în mod unic şi diferit, să îi preţuiesc dar să sper că nu mă vor mai atinge greşelile lor, indiferenţele lor, asediile lor, să sper că sagetile lor imi vor ocoli inima iar vorbele lor mă vor atinge doar pentru a încheia pace.
Sunt făcută să funcţionez alături de ei, nu pot trăi singură chiar dacă de multe ori mă izolez, o fac pentru a mă regăsi. Când ies din colivie imi doresc să-i văd, să le zâmbesc, să descopar în ei ceva nou şi frumos în fiecare zi, să-i ţin de mână, să îi fac să râdă chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie.
Mă voi lovi mereu de aceleaşi drame, îmi va scăpăra din nou câte o lacrimă în colţul ochiului dar o voi şterge numaidecât în încercarea mea absurdă de a uita. Însă inima le va culege pe toate şi le va păstra într-un sertar ascuns pe care îl va mai deschide uneori din plictiseală.
Concluzia: viaţa nu este o junglă, dar sunt regiuni unde rişti să fi rănit de săgetile unora care nu-ţi sunt duşmani, dar cărora le place darts-ul. În acele clipe ai face bine să te retragi învingător, pentru că lupta împotriva morilor de vânt nu este niciodată cea mai bună soluţie.

Din seria "Visătoare caut prinţ"

Episodul 1: Femeie caut însoţitor la cumpărături



Obişnuiesc să merg singură la shopping (deşi o voce interioară îmi strigă în continuu că am nevoie de cineva care să-mi care sacosile, cam multe de fel).
Un EL care nu-mi este nici iubit, nici prieten, uneori amic, alteori cunoştinţă şi deseori bărbat a cărui nehotărâre mă scoate din minţi. Una zice, alta gândeşte şi cu totul altceva pune în practică. De atâtea ori mi-a zis că ne vedem la ora cutare şi m-a lăsat să aşteeeept pentru ca într-un final, sătula de atâta stat şi uitat pe geam de imi amorţise şi gatul, am decis să-l sun doar ca să ma dezmortesc puţin.
Un “alo” senin mă loveşte de la celălalt capăt al firului de parcă l-ar fi încântat nespus apelul meu. Asta până când îşi dă seama că trebuia sa ne vedem de vreo oră şi că uitase, îşi cere scuze dar oricum nu mai avea cum s-o dreagă aşa că nu prea se sinchiseşte, ca de obicei, la modul “las-o mhă că merge aşa”.
Deseori mă întreb ce-o fi în mintea lui dar rămân cu marele semn de întrebare.
Azi aceeasi situaţie, doar mici schimbări de peisaj.
Motivul: lenea mult prea mare pe kilometrul pătrat şi cantitatea de somn insuficientă pentru a demara în trombă către destinaţia Auchan Titan.
Rezultatul: vorbe de duh cu dedicaţie “fără număr”, cumpărături în Cora, fără însoţitor dar cu mulţi privitori în preajmă, sacoşi cărabile şi un tiramisu delicios.
Poftă bună.

Doar tu

De un an descopar sentimente imprimate in file din povestea sufletului meu, cu duritatea unei penite demna de o cerneala vie care nu va disparea nicicand.



Alungi norii din privirea mea,
pastrezi in mine cea dintai zi senina,
Doar tu
zaresti in mine asfintitul
cand soarele apune la doua degete distanta de buzele mele.
Doar tu
privesti luna printre genele mele
in timp ce mii de stele mi se cufunda in par.
Doar tu
inchizi ochii si ma privesti cu sufletul.
Iti puni o dorinta.
Doar tu
Imi mangai chipul cu un fulg de nea,
il lasi sa-mi sarute obrazul
si apoi, gelos, il condamni sa se topeasca.
Doar tu
deschizi pentru mine petalele unui trandafir,
ii inhibi spinii si-l asterni in palmele mele atat de tandru
Doar tu
imi adulmeci parfumul
din clipa in care ma zaresti venind, la coltul strazii
Doar tu
iti ascunzi iubirea in ochii mei
de teama ca gerul lui decembrie o va ingheta,
iar tu nu vei mai putea simti primavara din bratele mele
Doar tu
inca imi mai zambesti din celalalt capat al lumii
iar zambetul tau inca imi mai salveaza serile triste.
Doar tu
iti plimbi degetele prin parul meu
de parca ai incerca sa atingi prima picatura de roua
cazuta pe cea dintai floare de cires.
Doar tu
mi-ai curpins gandurile
si le-ai dat putere sa recunoasca inimii supremul adevar.
Iti multumesc.

Ce folos?

Secret Garden - Cantoluna

Powered by mp3skull.com


Simt o tacere absurda.
Doar gandurile imi vorbesc si se avanta in universul care pare sa-mi observe pasii fara a-mi da nici macar un indiciu despre drumul pe care trebuie sa-l aleg.
Nu se vede nici o lumina care sa faca mai vizibila aceasta cale atat de fina intre doua prapastii.
Nu-mi apartine nimic. Nu mai exista nici visele de altadata sau daca ele mai exista, de-acum sunt constienta ca raman in umbra irealului, ca nu pot trece de bariera infinita a vietii pentru le putea avea inaintea mea.
Am pastrat in mine fericirea pe care o privesc de fiecare data cand vreau sa uit ca exist. Ce folos sa fi, daca totul in jurul tau te transforma in ceea ce nu esti?
Ce folos sa simti, daca in final totul se rezuma doar la sperante infinite?
Ce folos sa fi fericit, daca obiectul fericirii tale poate sa dispara in clipa imediat urmatoare?
Si in fond, de ce exista un obiect al fericirii? De ce nu putem fi fericiti pur si simplu?
Ce folos sa razi, daca zambetul tau ascunde rani ale inimii pe care doar o alta inima le poate vindeca? Si unde o poti gasi? Si daca o gasesti si realizezi mai apoi ca inima pe care o credeai vindecatoare iti imprima alte rani si mai adanci?
Ce folos sa privesti in ochii celui iubit daca nu poti vedea dincolo de albastrul cerului?
Ce folos sa daruiesti o floare daca nu poti sa-i inhibi spinii care te pot rani in ciuda imaginii perfecte pe care ea o afiseaza, in ciuda parfumului etern pe care ti-l ofera spre adormire?
Ce folos sa arati ca iubesti, daca te lovesti de marele zid la care se opresc speranta si iluziile?
Ce folos sa-i canti iubirea, daca ritmul lui este altul, iar tu pe langa el devii treptat un complet afon?
Ce folos sa te arunci in marea iubirii, daca valurile ei te cuprind doar pe tine, iar celalalt ramane la mal, contempland mirat pescarusii?
Ce folos sa zbori in Paradis, daca aripile tale sunt obosite de cat au zburat ani si ani deasupra pamantului, avand certitudinea ca exista ceva mai mult dar intotdeauna in zadar?
Ce folos sa pastrezi amintiri pe care niciodata nu le vei putea retrai, cand tot trecutul tau este doar o epigrama aruncata intr-un colt prafuit al sertarului?
Ce folos sa-l privesti in ochi, ca pe cel care ti-ai fi dorit sa fie al tau dar nu este?
Ce folos sa-i vorbesti, ce folos sa-i spui ce simti, ce folos sa opresti timpul in loc, ce folos sa creezi un vis...
Ce folos sa desenzi un cer comun cand in final ramai privind stelele iar el acapareaza luna de parca ar fi doar creatia lui si fuge, fuge spre alt cer, mai senin sau deseori cu nori mai multi si intunecati, plini de ploaie. Deja incepe sa-i placa schimbarea. Isi lipeste luna acolo, el, supremul ei creator si o priveste indelung de parca abia de acum se incadreaza in tabloul perfect. Tabloul lui, o noua arta, o noua viziune, un nou univers, departe de tine.
Ce folos?
Tu? Ramai cu cerul tau, cu stelele tale, cu norii care devin si ei intunecati, cu spinii trandafililor de a caror existenta uiti si te intepi de fiecare daca cand iti doresti sa-i mangai, cu acea muzica a trecutului pe care o cantzi in mod repetat, obsesiv de parca ai dori ca un miracol sa-ti ofere din nou acelasi tabloul senin.
O periada nu mai deschizi portile Paradisului, nu mai zbori pentru ca aripile tale s-au stins. Cauti mereu aceiasi ochi, ii cauti pretutindeni, pe chipul tuturor. Si te inchizi si nu-ti mai doresti nimic. Ce folos, nu?
Apoi, cu timpul, incepi sa auzi un mic ecou. Muzica incepe sa-si schimbe notele, ritmul, chiar si gama si apoi realizezi ca incepi si tu sa fredonezi altceva. Iti capteaza atentia.
Desi tot nu poti uita celalalt portativ pe care il cantai parca de-o viata.
Asta e: nu poti uita! Dar inveti si alte note, cauti un cer nou care sa-ti intregeasca peisajul si candva, luna va ramane imprimata acolo, pentru un timp sau ... pentru totdeauna.

Iubire intamplatoare

Privesc stelele triste ce-au cazut
Si soarele care de-a pururi ne zambea,
Sclipirile unor vise ce se ascund
Intr-un colt inca viu din viata mea.

Carari strabat un univers pustiu;
E intuneric pretutindeni si-i lumina.
Vechile azururi se-aprind in noul cenusiu,
Iubirea mea de-a ta privire-i tot straina.

Mi-e rasaritul noapte si apus
Iar luna ma-ntristeaza cand apare,
Stelele miii-mi sunt soare vesnic nepatruns
De razele unei iubiri profund intamplatoare.

In vechiul gand s-a cuibarit o stea
Care-mi indruga slove despre nemurire.
Cum sa ii cer din gand sa mi te ia,
Cand tot ce vreau se naste din pieire?

Ce-a fost candva separa amintirea,
De multe ori si inima se-nseala.
Caci pana ce-mi scria odata fericirea
A obosit sa verse lacrimi de cerneala.

Iti spun adio si plec a nu stiu cata oara,
Dintr-un amurg de toamna ce-mi striga
Ca tot ce am iubit odata o sa doara
De mai raman o zi in plus in viata ta.

(Amyra of the desert)

Azi

Citeste lumina din ochii mei
Ei te-au cladit inca dinainte sa te zareasca
Asculta muzica buzelor mele
Nu uita ca surasul meu ascunde o farama din tine

Secret Garden - Reflection

Powered by mp3skull.com

Sfarsit

Las fericirea mea sa zboare catre tine. Iti las totul.
Pasii mei se duc departe, dar inima inca te poarta fara sa ceara motive, fara sa intrebe daca vreodata tu, acela care a adus un zambet chipului meu, vei mai aparea in fata ochilor mei precum cel dintai rasarit.
Tot ce simt ramane pastrat in cel mai adanc coltisor al fiintei mele si inchid usa acum si aici.
Trag zavorul peste toate acele nopti pe care gandurile mi le aruncau la picioare din clipa in care numele tau ajungea pe buzele mele.
Rostit de mine, numele tau pare al meu pentru totdeauna.
Ma urmareste oricunde m-as ascunde.
Il aud strigat in miez de noapte de o voce nevazuta si ma trezesc cu privirea ta in suflet si cu chipul tau in fata ochilor..
Rostit de buzele tale, numele meu pare sa-ti apartina pentru totdeauna, desi niciodata nu te voi mai avea atat de aproape incat sa-l pot simti soptit pe pielea mea, desi pare sa fie creat pentru a fi rostit de tine.
Dar n-am fost si nici nu voi fi vreodata ceea ce mi-as fi dorit sa fiu in fata ochilor tai.
Pentru tine nu sunt nimic, pentru mine esti totul.
Las visele sa zboare, le alung pe toate impreuna cu tot ce a putut fi si nu a fost vreodata.
Arunc in departare clipele de asteptare, diminetile care purtau aroma ta, amiezile insorite de razele sufletului meu in care te reflectai tu. Tu cel care m-a facut sa vad apusul ca pe un nou rasarit, un rasarit al iubirii, o raza de speranta, un soare al inimilor.
Nu voi pastra cu mine decat privirea ta.
Doar ea imi va alina drumul care ma va purta departe de tine.
Privirea ta imi va fi icoana a sufletului pana cand, intr-o buna zi, voi putea privi in urma fara ca amintirile sa mai trezeasca in mine o blanda amagire.
Am scris ultima fila a acestei povesti. De acum se asterne tacerea.
Inca o clipa de liniste ... si inca o clipa. Doar atat.
Dupa cea mai intunecata furtuna, raman in asteptarea celui mai minunat curcubeu.

Asfintit

Cand visu-i magie intr-un colt de univers
Un chip ti-e mangaiere senina,
Cand toata iubirea se asterne intr-un vers,
O aripa te poarta-n lumina.

Incerci sa opresti orologiul nebun,
Eterna sa-ti fie o clipa,
Presari o scanteie-n al timpului drum,
Privind cum un mit se-nfiripa.

Prin vis el te poarta, pe creste pustii
In colturi de lume, in ceruri,
Te face sa zbori, de mana il tii
Iubirea-I te face sa tremuri.

Si simti mangaierea pe care-o visai
Demult, in nopti de tacere,
Privirea-i cea blanda ce-o tot asteptai
Te-nvaluie ca o adiere.

Doar visul saleaza un suflet timid,
Cand ziua se-ntreapta spre-un nou asfintit.

(Amyra of the desert)

	Jessica Simpson - Angels .mp3
	Found at bee mp3 search engine

Nimeni nu-mi poate strivi zambetul.
Pasii lor nu-mi pot stinge privirea.
Flacara inimii mele va arde cat timp exista muza,
Iubirea.
Timpul nu-mi este dusman,
Desi timpul m-a aruncat departe de tine;
Tu cel mai real in vis decat in realitate.
Si totusi nu-l condamn.
“Mi-ai fost iubit in vis adeseori”
Desi un vis se termina ... in zori.


Asculta mai multe audio Muzica

Raza iubirii

Vreau sa iti sorb de mii de ori sarutul,
Sa simt pe buze roua diminetii,
Vreau sa pictam neincetat iubirea
In tabloul vietii.

Iar in acorduri fine de chitara,
Sa te privesc, sa ma adori in soapte,
Imbratisarea ta de-acum sa ma-nveleasca
In miez de noapte.

Si de ma pierd, m-as oglindi in tine;
De nu vei fi, aici te voi pastra
Ca pe-un altar ce-l port intotdeauna,
In inima mea.

Vreau sa raman in visul tau captiva,
In fiecare clipa sa respir prin tine,
Sa ma trezesc in fiecare dimineata
Cu a ta privire.

Caci doar de tine sunt indragostita,
Si prin iubirea ta cresc ca o floare
Cand e atinsa intr-o dimineata,
De-o raza de soare.
(Amyra of the desert)


Asculta mai multe audio Muzica

Un vis al fericirii

Atat de perfect incat imi este teama sa nu se spulbere ca un balon de sapun si din el sa ramana doar magia culorilor.
Atat de asteptat incat deschid ochii larg si nu-mi dau seama daca este real sau este doar o inchipuire a noptii.
Atat de frumos incat in el se oglindesc toate sentimentele pure pe care le-am trait vreodata si inca ceva in plus.
Atat de ambiguu incat uneori simt ca imi apartine dar in acelasi timp imi da senzatia ca imi scapa printre degete.
Atat de adorat precum un vers de iubire adus pe buzele lui intr-un sarut gingas prin care inima sopteste juramantul etern.
Atat de misterios incat imi apare in cale la fiecare gand, dar se ascunde dupa o perdea luminoasa si ma priveste amuzat cum il caut cu toata fiinta. Atat de dorit incat buzele mele murmura o rugaciune continua in asteptarea lui.
Atat de viu incat deseori ii simt respiratia iar bataile inimii lui au devenit orologiul destinului meu. Atat de trist incat ma face sa cred ca nu va exista niciodata si ca nu merit sa traiesc vise perfecte si in realitate.
Atat de fin precum o lacrima de fericire ce rasare in coltul ochilor mei, cade usor pe obraz si se spulbera in mii de particule care vor disparea pentru totdeauna. Atat de subtil precum o ploaie de vara care ma cuprinde pe neasteptat si-mi inunda fiinta pentru ca in clipa urmatoare sa simt mangaierea curcubeului.
Atat de puternic incat uneori pare un blestem al zeilor pentru cei care incearca sa viseze mai presus de vise.
Atat de pasional incat arde fiecare picatura din oceanul de stele care strabat noptile pline de dor.
Atat de suav incat simpla lui atingere ar putea trezi Raiul iar Ingerii ar canta “Oda bucuriei”.
Atat de visat incat se contureaza intr-o realitate mult prea banala pentru scenariul pregatit lui.
Atat de simplu precum “...o mare pe tarmul careia, cuprinsi de dor, Vin zilnic doi indragostiti, fiecare, Visand minunea rentalnirii lor.” Atat de pastelat incat ar trebui sa adun toate nuantele primaverii spre a renaste continuu intr-un tablou al idealului.
Atat de cald incat inima mea ia forma unor raze care ating fiecare colt al Universului. Atat de minunat incat ar parea un basm cu Zane si Fetzi Frumosi. Iar eu, poate, atat de imperfecta pentru toata perfectiunea viselor mele.

A fost odata...

A fost odata un vis frumos pe care l-am pastrat in suflet.
Greu de crezut si de exprimat in cuvinte si acum daca stau bine sa ma gandesc nu stiu nici cum a inceput. Am trait o poveste care ar parea imposibila. De fapt chiar a fost imposibila.
Cu fiecare clipa, cu fiecare respiratie, cu fiecare graunte de nisip ce se scurgea in clipsidra timpului, am creat un sentiment frumos, asa cum unesti piesele unui puzzle al vietii.
L-am visat, l-am trait, am simtit, si poate m-am indragostit de acel vis. Un sentiment pur, o iluzie si un chip, un capat de univers, o imagine imprimata in mintea mea si mai ales o emotie puternica ce isi cautase adapost in inima mea.
Mii de cuvinte, clipe, proiectii, vise, contopiri ireale si creatia unui scenariu al idealului.
In fiecare zi porneam intr-un alt episod cu un gand frumos transpus in cuvinte, niciodata suficiente pentru a exprima realitatea. Realitatea… realitatea era o variabila exprimata in distanta imensa dintre noi, raportata la un infinit de clipe. Acele clipe si-au pus ampreunta pe fiecare particica a sufletului meu.
Era acolo, departe. Era aici, in inima mea.
Nu puteam opri nimic din ce se petrecea cu mine. Nici nu imi doream asta.
Cu fiecare zi realizam ca pana atunci, nicicand nu visasem cu adevarat. Niciodata nu zburasem cu adevarat in acest univers al viselor pentru ca nu aveam aripi. Nu stiam ca de fapt nu aveam nevoie de aripi, era suficient sa inchid ochii si sa plutesc, sa inchid ochii si sa privesc spre el, sa simt si ascult acel sentiment frumos care prindea culoare intr-un tablou pe care impreuna invatam sa-l pictam.
Viata mea primea acum tuse pastelate in minunatele nuante ale iubirii: un soare care imi mangaia chipul cu razele sale, picaturi de ploaie care imi sarutau buzele, adieri blande care ma cuprindeau intr-o imbratisare subtila si imi aduceau in zbor soaptele ...lui, un intreg univers care imi aducea mai aproape o persoana pe care simteam ca o stiu dintotdeauna.
Te-am adus in viata mea din prima clipa desi imi era teama ca intr-o zi poate te vei plictisi de mine iar eu in schimb ma voi indragosti incurabil si nu te voi mai lasa sa pleci.
Imi era teama sa te privesc pentru ca inima mea deja cunoscuse deziluzia. Poate ma credeam mult prea imperfecta pentru tine desi erai inca un strain intrat in viata mea intr-un fel sau altul.
M-am ascuns de tine, am fugit de clipe, de vise, de emotii dar viata m-a prins din urma si ne-a inchis impreuna intr-o colivie perfecta in care eram doi ingeri inaripati prinsi intr-un lant al iluziilor de care nu vroiam nicicand sa scapam. Colivia era inima mea care te capturase alaturi de mine pe timp nelimitat. Erai prizonierul visului meu.
Dar timpul ne aruncase inca de la inceput departe unul de celalalt, iar in final aceasta a ajuns sa fie adevarata noastra condamnare.
Au ramas iluzii, imagini si momente ingropate intr-un colt de suflet in care, daca indraznesti sa sapi, vei descoperi ca povestea pe care am trait-o a fost ireal de adevarata iar finalul ei inca sta nescris, sau poate a fost sters de adierea timpului pentru a ne lasa pe noi sa-l conturam, daca vreodata vom dori asta.
Din tot ce a fost candva, a mai ramas doar proiectia unui ideal.
Acum in schimb esti atat de aproape….. si totusi mult prea departe