O altă săptămână. Aceleaşi speranţe, noi dorinţe şi vechi iluzii. Ascult o muzică ce lui i se părea tristă, în timp ce pentru mine erau cele mai minunate acorduri de dragoste.
În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine
Suspin pentru ca este singurul lucru care îmi mai rămâne de făcut, sperând că astfel mă voi elibera de acele vise pe care le mai păstrez în colţuri ascunse din mine.
A durat prea mult pentru o poveste care nu a început niciodată cu adevărat. Am lăsat prea multe iluzii să îmi invadeze gândurile şi prea mulţi fluturi să îmi zburde în stomac.
S-a făcut un haos şi au dispărut numaidecât. Iluziile au zburat departe, iar fluturii au ajuns în insectar, cu aripile frânte.
N-am fost niciodată privilegiata vieţii astfel încât visele mele să devină realităţi. Le-am urcat la rang de stele şi le-am trimis în univers spre îndeplinire. Le aşteptam sclipirile şi parcă le simţeam razele calde. Dar s-au transformat în stele căzătoare, şi-au schimbat traiectoria pentru ca într-un final să se stingă, lăsând în urmă o pulbere fină ca semn a trecerii lor prin viaţa mea.
Niciuna din întrebări nu şi-a aflat răspunsul pe buzele lui, niciunul din vise nu şi-a găsit împlinirea în braţele lui, niciuna din stele nu a aprins sclipirea din ochii lui, pentru că universul, cu încăpăţânarea lui de mare guru, a considerat că nu trebuie şi punct. Bine.
Rămân cu podul meu de vechituri în care mai păstrez iluzii întoarse din zborul lor, câţiva fluturi care bat uşor străpunşi din aripi şi sub a cărui umbră mai scutur câte o speranţă înconştientă în încercarea mea absurdă de a o trezi la viaţă. Dar n-am fost niciodată un bun doctor. Nici macar în joacă.
Aşa că închid uşa şi pun un lacăt mare. Arunc cheia într-un sertar ascuns, în speranţa că nu o voi mai găsi data viitoare.
Suspin eliberată şi cobor treptele destinului.
Începe o nouă zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu