Cât de scurte sunt clipele care dau sens vieţii
M-ai creat într-un apus târziu.
Nicicând n-am iubit noaptea mai mult ca atunci, în clipa în care mi-ai aprins în suflet stele şi licăream în preajma ta într-un plăcut joc de culori.
Iar luna îşi purta razele în părul meu. Divină şi plină de graţie îmi mângâia visele şi mă purta spre tine, mă alina cu blândeţe şi ne aducea pe un cer comun.
Ştia că pentru mine tu erai lumina din zori.
Pentru că tu ai facut să-mi curgă prin vene seva iubirii pentru razele pline de speranţă, pentru visele puerile care aduceau în mine dorinţa de zbura din nou.
Iar zborul meu a căpătat sens pentru că ştiam că aripile mele erau din vina ta.
Ploaia era roua sufletelor noastre iar curcubeul îşi fura culorile din ochii tai, unind două suflete aflate în lumi diferite.
Magia lui ne reflecta chipurile iar măreţia lui ne aducea lumea la picioare.
Atunci strângem doar miracole.
Acum ne hrănim din aceste miracole ale trecutului şi le păstrăm în suflet la loc de taină. Însă adăugăm din sarea şi piperul viitorului iar uneori, când ne fac rău, le înlocuim cu vise proaspete din sera fericirilor prezentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu