"Visătoare caut prinţ"

Episodul 6: Metafora realităţii

Mă zbat să ajung undeva. Nici eu nu ştiu unde, dar trăiesc cu sentimentul că ceva, undeva, este pe cale să-mi umple viaţa.
Mi-a rămas în minte o replică dintr-un film vizionat de curând:
It's so much easier to be happy. It's so much easier to choose to love the things that you have, instead of always yearning for what you're missing, or what it is that you're imagining you're missing.
It is so much more peaceful.
Mă zbat atât să cuceresc vieţi, să ating stele, să lupt pentru ceea ce îmi doresc, să nu renunţ în clipa uneori inevitabilă a dezamagirii şi cel mai mult, să învăţ să nu-mi mai doresc ceea ce nu pot avea.
Mă pierd pe cărări umbrite, mă întristez singură şi nu-mi alin durerea, nici nu încerc să o ignor, ci sap mai mult într-o inimă rănită să-i aflu capătul, să-i aflu vindecarea în durerea însăşi.
Mi-e greu să trec peste dezamăgiri deşi afirm contrariul. Mi-e greu să mă despart de oamenii pe care îi iubesc, chiar dacă îi las să plece şi nu fac scene de adio. În sufletul meu scriu zeci de pagini de ‚ramas bun’ mai mult cu tentă de ‚întoarce-te’ dar viaţa mi-a demostrat că e mai bine ca ele să rămână neîmpărtăşite, uitate în suflet. Se aştern lacrimi, cu timpul se aşterne praful dar chiar şi-aşa mesajul lor păstrează trăirea.
Mi-ar plăcea să mă pot mulţumi cu ceea ce viaţa îmi oferă, să modelez realitatea, să mă bucur de actual, să nu trăiesc nici în trecut şi nici în viitor.
Dar nu pot renunţa la vise şi mă las prinsă în jocul lor. Este o dorinţă obsesivo-distructivă care uneori îmi face bine.
Nu pot trăi simplu. Am fost creată cu acest liber arbitru care îmi permite să-mi pot complica viaţa pe zi ce trece, să-mi aleg visele, dorinţele, oamenii alături de care să le duc la îndeplinire şi o serie de reguli nescrise pentru a nu mă îndepărta de la ţelul iniţial.
Dar pentru asta am nevoie de raze de soare în fiecare dimineaţa, pentru a simţi că cineva de sus mă are în prim plan şi îmi ghidează fiecare pas cu exactitatea perfecţiunii. Am nevoie să ştiu că viaţa mea nu este la voia întâmplării. Nu poate fi.
Am nevoie de aer pentru a mă elibera cu fiecare expiraţie.
Am nevoie de pomi, de drumuri cu două sensuri, de flori, de iarbă, de zăpadă, de păsări pentru a conlucra la tabloul palpabil al realităţii mele.
Am nevoie de zâmbetele copiilor pentru a simţi acea fericire aparte şi pentru a împrumuta din inocenţa lor fie şi preţ de câteva clipe.
Am nevoie de flori pentru a aduce un strop de culoare vieţii şi pentru a respira iubirea din ele.
Am nevoie de stele pentru a licări odată cu ele în noptile cele mai întunecate şi pentru a mă lumina pe mine însămi în întunericul drumului meu prin viaţă.
Am nevoie de apă pentru a-mi spăla chipul somnoros în fiecare dimineaţa şi pentru a simţi pe pielea mea atingerea rece, alchimizatoare.
Am nevoie de lumina zilei şi de ‘lumina’ nopţii pentru a vedea contrastul frumosului.
Am nevoie de fulgii de nea pentru a conştientiza magia transformării şi pentru a fura din albul lor divin.
Am nevoie de întregul univers să fie părtaş al existenţei mele prea ignorantă unerori şi să-mi ofere sprijin întru autocunoaştere.
Şi am nevoie de oameni, din nou, pentru a nu mă bucura singură de toate acestea, pentru a uni drumuri şi pentru a uita de serpentinele vieţii.
Oamenii au puterea de a vindeca.
Am nevoie de vindecare. Am nevoie de vise.