Acum

Candva pastram ramasitele unei iubiri la care tanjeam si care se indeparta de mine cu fiecare pas pe care il lasam condus de inima.
Candva ma mistuia dorinta unui sarut uitat intr-un colt al buzelor.
Candva ma multumeam cu amintirea unei priviri fulgeratoare dintr-o seara cu luna plina.
Acum imi asum fiecare pas, fiecare sarut, fiecare privire.
Acum nu mai trebuie sa cer, acum primesc fara cuvinte.
Acum inima imi conduce pasii acolo unde trebuie sa fiu.
Acum visul ma tine treaza. Acum traiesc.

Dor

N-am uitat.
Probabil este una din acele seri in care amintirile bat la fereastra.
Mi-e dor si atat.

Camila - De mi

Found at: FilesTube

Ceva magic este pe cale să se întâmple.
Am viaţa în palmele mele.
Asemenea unui fluture îşi pregăteşte aripile de zbor şi bate din ele aerul fin pentru a-l convinge să o poarte oriunde doreşte.
Zborul meu este un pact.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 6: Metafora realităţii

Mă zbat să ajung undeva. Nici eu nu ştiu unde, dar trăiesc cu sentimentul că ceva, undeva, este pe cale să-mi umple viaţa.
Mi-a rămas în minte o replică dintr-un film vizionat de curând:
It's so much easier to be happy. It's so much easier to choose to love the things that you have, instead of always yearning for what you're missing, or what it is that you're imagining you're missing.
It is so much more peaceful.
Mă zbat atât să cuceresc vieţi, să ating stele, să lupt pentru ceea ce îmi doresc, să nu renunţ în clipa uneori inevitabilă a dezamagirii şi cel mai mult, să învăţ să nu-mi mai doresc ceea ce nu pot avea.
Mă pierd pe cărări umbrite, mă întristez singură şi nu-mi alin durerea, nici nu încerc să o ignor, ci sap mai mult într-o inimă rănită să-i aflu capătul, să-i aflu vindecarea în durerea însăşi.
Mi-e greu să trec peste dezamăgiri deşi afirm contrariul. Mi-e greu să mă despart de oamenii pe care îi iubesc, chiar dacă îi las să plece şi nu fac scene de adio. În sufletul meu scriu zeci de pagini de ‚ramas bun’ mai mult cu tentă de ‚întoarce-te’ dar viaţa mi-a demostrat că e mai bine ca ele să rămână neîmpărtăşite, uitate în suflet. Se aştern lacrimi, cu timpul se aşterne praful dar chiar şi-aşa mesajul lor păstrează trăirea.
Mi-ar plăcea să mă pot mulţumi cu ceea ce viaţa îmi oferă, să modelez realitatea, să mă bucur de actual, să nu trăiesc nici în trecut şi nici în viitor.
Dar nu pot renunţa la vise şi mă las prinsă în jocul lor. Este o dorinţă obsesivo-distructivă care uneori îmi face bine.
Nu pot trăi simplu. Am fost creată cu acest liber arbitru care îmi permite să-mi pot complica viaţa pe zi ce trece, să-mi aleg visele, dorinţele, oamenii alături de care să le duc la îndeplinire şi o serie de reguli nescrise pentru a nu mă îndepărta de la ţelul iniţial.
Dar pentru asta am nevoie de raze de soare în fiecare dimineaţa, pentru a simţi că cineva de sus mă are în prim plan şi îmi ghidează fiecare pas cu exactitatea perfecţiunii. Am nevoie să ştiu că viaţa mea nu este la voia întâmplării. Nu poate fi.
Am nevoie de aer pentru a mă elibera cu fiecare expiraţie.
Am nevoie de pomi, de drumuri cu două sensuri, de flori, de iarbă, de zăpadă, de păsări pentru a conlucra la tabloul palpabil al realităţii mele.
Am nevoie de zâmbetele copiilor pentru a simţi acea fericire aparte şi pentru a împrumuta din inocenţa lor fie şi preţ de câteva clipe.
Am nevoie de flori pentru a aduce un strop de culoare vieţii şi pentru a respira iubirea din ele.
Am nevoie de stele pentru a licări odată cu ele în noptile cele mai întunecate şi pentru a mă lumina pe mine însămi în întunericul drumului meu prin viaţă.
Am nevoie de apă pentru a-mi spăla chipul somnoros în fiecare dimineaţa şi pentru a simţi pe pielea mea atingerea rece, alchimizatoare.
Am nevoie de lumina zilei şi de ‘lumina’ nopţii pentru a vedea contrastul frumosului.
Am nevoie de fulgii de nea pentru a conştientiza magia transformării şi pentru a fura din albul lor divin.
Am nevoie de întregul univers să fie părtaş al existenţei mele prea ignorantă unerori şi să-mi ofere sprijin întru autocunoaştere.
Şi am nevoie de oameni, din nou, pentru a nu mă bucura singură de toate acestea, pentru a uni drumuri şi pentru a uita de serpentinele vieţii.
Oamenii au puterea de a vindeca.
Am nevoie de vindecare. Am nevoie de vise.

Anexă la prezent

Fără versuri. Fără rime. Sec. Absurd. Incoerent.
Hush baby, speak softly.

Dorinţele de altădată se lasă în voia cuvintelor care nu pot fi exprimate nicicum. Nimeni nu le-ar putea asculta pentru că simpla lor pronunţare întristează sufletul şi otrăveşte simţirea.
Amintirile pălesc subit în umbra unui prezent pe care nu-l mai simt. Privesc în jurul meu cu ochii unui străin care distinge pentru prima dată un univers nou faţă de care simte o dezamăgire profundă pentru ceea ce se aştepta să găsească şi nu a întâlnit.
Mă agăţ de unii oamenii care îmi apar în viaţă, le dăruiesc o parte din mine şi îi las să plece mai departe. Nu-i pot opri. Este alegerea lor. Eu pot doar să-i privesc cum se îndepărtează.
Pot să-i strig până răguşesc dar ei nu mă aud sau vocea mea nu le mai este cunoscută.
Pe alţii îi alung fără să ştiu de ce, fără să-mi doresc să înţeleg de ce. Mă port rece ca un gheţar, indiferentă şi calculată deşi nu-mi explic motivul, sau probabil este şi ăsta un mecanism de autoapărare. Şi culmea că uneori se declanşează cu cine nu trebuie. <…>
Mi se întâmplă să rămân agăţată în trecut, suspendată între două lumi, prezentă doar fizic dar cu gândul la vremuri de curând apuse.
Viaţa îmi joacă feste. Mă păcăleşte dăruindu-mi ceea ce-i cer pentru ca mai apoi să-mi fure tot ce creez. Iar când încep să mă resemnez, îmi readuce visul. Îmi derulează prin faţa ochilor zilele în care l-am crescut ca pe o floare căreia îi anticipam primele petale, cum i-am îngrijit frunzele şi am udat-o zilnic, cum i-am păstrat un loc la soare în inimea mea şi i-am dăruit toată căldura şi dragostea de care eram capabilă, cum o vegheam zi şi noapte şi îi făceam cunoştinţă cu lumea mea. Şi face să renască în mine flacăra unei simţiri care mocnea subtil şi care a rămas intactă oricât de tare am suflat să o sting.
Îmi crează o nouă versiune a lucrurilor şi mă determină să mă învârt din cerc în cerc, sperând că este totuşi vorba despre un labirint la capătul căruia voi găsi răspunsul.
Dar un cerc rămâne un cerc. Nu-şi are capăt, ever.
Mă propulsez cu avânt din povestea asta şi sper să nu fiu asemenea unui bumerang.
Aleg să uit.
Să nu mă mai întorc de unde am plecat.
Să nu mai fac niciun pas înapoi.
Să nu mă mai învârt în cercul vicios al acestei poveşti fără sfârşit. Fără un sfârşit fericit adică.
Să nu mai inund pagini de mail cu litere pe care le simţeam magice. Să nu mai compar.
Să nu-mi mai doresc să-ţi privesc chipul, să-ţi întâlnesc privirea, să nu-mi mai ascult inima când îmi aminteşte de tine pentru că mi se face dor…. Şi doare.
Însă chiar dacă nu te mai port pretutindeni şi nu-mi mai alini zilele triste, chiar dacă nu te mai visez în nopţi cu lună plină, chiar dacă nu te mai visez deloc, chiar dacă nu mai eşti nici acolo dar nici aici, sometimes I can’t stop it.
Sometimes I do miss you, J.
E pustiu.
Ai ales să te pierzi într-un deşert al tău. Vântul ţi-a şters urmele.

But you’ll always be my hero, even though you’ve lost your mind.

Episodul 5: I'm irresistible, you fool!



Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i simţi mai bine bătăile inimii.

130_Sarah Vaughan - Whatever Lola Wants (Gotan Project Remix)

Powered by mp3skull.com

Luni. Fără gânduri. Fără versuri. Dor? Nu.
Prezent. Pasiune. Tango. Flirt.
Smulg vieţii tot ceea ce îi cer şi sorb esenţa din ceea ce-mi oferă. O privesc cu îndârjire când mă refuză sau se face că nu mă aude. Mă supăr dar îmi trece repede. Însă nu uit.
În ultimile zile am fost două bune prietene care îşi fac reciproc favoruri. Împreună suntem invincibile. Pe ei îi privim pe sub gene şi le zâmbim jucăuş. Din când în când le aruncăm cu nonşalanţă căte o speranţă tivită de mişcări fine, pe ritmul propriului lor dans al cuceririi.
Le ştim statutul de Don Juani şi cerem răzbunare pentru toate acele surate care au crezut în mrejele lor. Le dăm atenţie cât să ne creadă dominate iar apoi îi condamnăm să ne priveasca mersul de la spate. Na, că am făcut şi rimă.
This time I gotcha, babe!
Însă cumplita satisfacţia rămâne doar de moment, pentru că în realitate nu căutăm nimic din toate acestea.
Avem uneori nevoie de o confirmare a puterii noastre de seducţie.
Acum când ştim că ea există, ne continuăm mersul înfipt şi pasional până la ieşirea din raza lor de acţiune.
Ne ascundem între aceiaşi patru pereţi. Suntem una şi aceeaşi. Am abandonat masca de femme fatale care oricum nu ne scotea în evidenţă trăsăturile senine şi pline de graţie, dar o păstrăm cu interes. Nu se ştie niciodată când poate fi utilă. Uneori poveştile de iubire cu Feţi Frumoşi se pot dovedi adevărate romane a la Casanova, astfel încât este benefic să avem armele pregătite pentru un război de cele mai multe ori tâmp, din care niciunul nu iese câştigător cu adevărat. Dar avem spirit de învingătoare.
So, let’s go girls!

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 4: În amintirea creatorului pierdut

Cât de scurte sunt clipele care dau sens vieţii



M-ai creat într-un apus târziu.
Nicicând n-am iubit noaptea mai mult ca atunci, în clipa în care mi-ai aprins în suflet stele şi licăream în preajma ta într-un plăcut joc de culori.
Iar luna îşi purta razele în părul meu. Divină şi plină de graţie îmi mângâia visele şi mă purta spre tine, mă alina cu blândeţe şi ne aducea pe un cer comun.
Ştia că pentru mine tu erai lumina din zori.
Pentru că tu ai facut să-mi curgă prin vene seva iubirii pentru razele pline de speranţă, pentru visele puerile care aduceau în mine dorinţa de zbura din nou.
Iar zborul meu a căpătat sens pentru că ştiam că aripile mele erau din vina ta.
Ploaia era roua sufletelor noastre iar curcubeul îşi fura culorile din ochii tai, unind două suflete aflate în lumi diferite.
Magia lui ne reflecta chipurile iar măreţia lui ne aducea lumea la picioare.
Atunci strângem doar miracole.
Acum ne hrănim din aceste miracole ale trecutului şi le păstrăm în suflet la loc de taină. Însă adăugăm din sarea şi piperul viitorului iar uneori, când ne fac rău, le înlocuim cu vise proaspete din sera fericirilor prezentului.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 3: Copilă în căutarea unui zbor fluturi



O altă săptămână. Aceleaşi speranţe, noi dorinţe şi vechi iluzii. Ascult o muzică ce lui i se părea tristă, în timp ce pentru mine erau cele mai minunate acorduri de dragoste.

În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine

Suspin pentru ca este singurul lucru care îmi mai rămâne de făcut, sperând că astfel mă voi elibera de acele vise pe care le mai păstrez în colţuri ascunse din mine.
A durat prea mult pentru o poveste care nu a început niciodată cu adevărat. Am lăsat prea multe iluzii să îmi invadeze gândurile şi prea mulţi fluturi să îmi zburde în stomac.
S-a făcut un haos şi au dispărut numaidecât. Iluziile au zburat departe, iar fluturii au ajuns în insectar, cu aripile frânte.
N-am fost niciodată privilegiata vieţii astfel încât visele mele să devină realităţi. Le-am urcat la rang de stele şi le-am trimis în univers spre îndeplinire. Le aşteptam sclipirile şi parcă le simţeam razele calde. Dar s-au transformat în stele căzătoare, şi-au schimbat traiectoria pentru ca într-un final să se stingă, lăsând în urmă o pulbere fină ca semn a trecerii lor prin viaţa mea.
Niciuna din întrebări nu şi-a aflat răspunsul pe buzele lui, niciunul din vise nu şi-a găsit împlinirea în braţele lui, niciuna din stele nu a aprins sclipirea din ochii lui, pentru că universul, cu încăpăţânarea lui de mare guru, a considerat că nu trebuie şi punct. Bine.
Rămân cu podul meu de vechituri în care mai păstrez iluzii întoarse din zborul lor, câţiva fluturi care bat uşor străpunşi din aripi şi sub a cărui umbră mai scutur câte o speranţă înconştientă în încercarea mea absurdă de a o trezi la viaţă. Dar n-am fost niciodată un bun doctor. Nici macar în joacă.
Aşa că închid uşa şi pun un lacăt mare. Arunc cheia într-un sertar ascuns, în speranţa că nu o voi mai găsi data viitoare.
Suspin eliberată şi cobor treptele destinului.
Începe o nouă zi.

"Visătoare caut prinţ"

Episodul 2: Inimă caldă caut încredere

A dreamer is the one who can only find his way by moonlight, and his punishment is seeing the dawn before the rest of the world.



Dimineaţa îmi aprinde o lanternă vie în faţa ochilor şi mă determină să-i deschid uşor, privind viaţa care mă înconjoară, camera care tace şi oglinda din faţa patului meu în care mă regăsesc din nou, tot eu, aceeaşi cu cea de ieri dar diferită de cea de mâine.
Cum azi e duminică, mai lenevesc puţin gândindu-mă la tot ce mi se întamplă, lucruri pe care de cele mai multe ori încerc să le uit sperând că astfel se vor desprinde de realitate şi vor dispărea. Dar nu dispar. Rămân acolo cu încăpăţânarea unui zid care nu vrea să se mişte de niciun fel.
Zac privind în gol, cu gândul în atâtea locuri, la atâţia oameni, căutând motive şi întrebându-mă de ce nu putem avea încredere deplină în ei? De ce toţi ajung să ne dezamăgească în clipa în care ne aşteptăm mai puţin? Şi de ce ne ataşăm? De ce simţim nevoia disperată de a avea pe cineva alături, fie sub forma unui iubit sau a unor simpli prieteni? Ne naştem singuri şi murim singuri, dar cursul vieţii nu-l putem parcurge astfel. Avem nevoie de certitudini, de zâmbete, de suflete calde, de îmbrăţişări, de vise, de priviri peste umăr, de încredere.
De fiecare dată când cineva ma răneşte îmi spun cu tărie că nu voi mai avea încredere, că voi fi dură şi nu-mi voi mai lăsa sentimentele la uşa nimanui pe post de preş. Nu voi mai intra în viaţa nimănui, voi păstra distanţa şi îmi voi inhiba dorinţa ce a-i avea alături.
Dar nu rezist mult timp chiar dacă m-am lovit de mii de ori cu capul de pereţi, îmi las la o parte orgoliul (crud şi sec, pe care îl scot la iveală deseori) , chiar dacă mi-am pus sufletul pe tavă la masa unor carnivori însetaţi care au înfulecat haini fiecare bucăţică din ceea ce eu numeam încredere.
De multe ori mi-am spus că “nu are rost”, dar fac stânga-împrejur şi revin de unde am plecat pentru că vreau să am încredere în oameni, vreau să găsesc excepţia de la regulă, chiar dacă ştiu că în clipa urmatoare risc să mă aflu pe post de ţintă într-un joc de darts. Jucătorii sunt aceiaşi, unii dintre ei la a doua şansă, alţii la a mia. Mai apar şi nou-veniţi pe post de începători dar vechi în ale meseriei. Nici ei nu ma scutesc de câteva săgeţi dar ce mai contează, unde este una pot fi şi douăzeci.
Sunt ca un copil care întreabă mereu “Mami, dar de ce norii sunt atât de departe?”.
Şi continui sa mă întreb de ce oamenii fac promisiuni dacă nu ai de gând să le ţină? De ce ne rănim unii pe alţii? De ce nepăsarea asta? De ce această junglă şi lupta de-a prădătorii?
Dar tot îmi doresc să am aproape de mine oameni, să le ofer o parte din mine, să îi iubesc pe fiecare în mod unic şi diferit, să îi preţuiesc dar să sper că nu mă vor mai atinge greşelile lor, indiferenţele lor, asediile lor, să sper că sagetile lor imi vor ocoli inima iar vorbele lor mă vor atinge doar pentru a încheia pace.
Sunt făcută să funcţionez alături de ei, nu pot trăi singură chiar dacă de multe ori mă izolez, o fac pentru a mă regăsi. Când ies din colivie imi doresc să-i văd, să le zâmbesc, să descopar în ei ceva nou şi frumos în fiecare zi, să-i ţin de mână, să îi fac să râdă chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie.
Mă voi lovi mereu de aceleaşi drame, îmi va scăpăra din nou câte o lacrimă în colţul ochiului dar o voi şterge numaidecât în încercarea mea absurdă de a uita. Însă inima le va culege pe toate şi le va păstra într-un sertar ascuns pe care îl va mai deschide uneori din plictiseală.
Concluzia: viaţa nu este o junglă, dar sunt regiuni unde rişti să fi rănit de săgetile unora care nu-ţi sunt duşmani, dar cărora le place darts-ul. În acele clipe ai face bine să te retragi învingător, pentru că lupta împotriva morilor de vânt nu este niciodată cea mai bună soluţie.

Din seria "Visătoare caut prinţ"

Episodul 1: Femeie caut însoţitor la cumpărături



Obişnuiesc să merg singură la shopping (deşi o voce interioară îmi strigă în continuu că am nevoie de cineva care să-mi care sacosile, cam multe de fel).
Un EL care nu-mi este nici iubit, nici prieten, uneori amic, alteori cunoştinţă şi deseori bărbat a cărui nehotărâre mă scoate din minţi. Una zice, alta gândeşte şi cu totul altceva pune în practică. De atâtea ori mi-a zis că ne vedem la ora cutare şi m-a lăsat să aşteeeept pentru ca într-un final, sătula de atâta stat şi uitat pe geam de imi amorţise şi gatul, am decis să-l sun doar ca să ma dezmortesc puţin.
Un “alo” senin mă loveşte de la celălalt capăt al firului de parcă l-ar fi încântat nespus apelul meu. Asta până când îşi dă seama că trebuia sa ne vedem de vreo oră şi că uitase, îşi cere scuze dar oricum nu mai avea cum s-o dreagă aşa că nu prea se sinchiseşte, ca de obicei, la modul “las-o mhă că merge aşa”.
Deseori mă întreb ce-o fi în mintea lui dar rămân cu marele semn de întrebare.
Azi aceeasi situaţie, doar mici schimbări de peisaj.
Motivul: lenea mult prea mare pe kilometrul pătrat şi cantitatea de somn insuficientă pentru a demara în trombă către destinaţia Auchan Titan.
Rezultatul: vorbe de duh cu dedicaţie “fără număr”, cumpărături în Cora, fără însoţitor dar cu mulţi privitori în preajmă, sacoşi cărabile şi un tiramisu delicios.
Poftă bună.