Anexă la prezent

Fără versuri. Fără rime. Sec. Absurd. Incoerent.
Hush baby, speak softly.

Dorinţele de altădată se lasă în voia cuvintelor care nu pot fi exprimate nicicum. Nimeni nu le-ar putea asculta pentru că simpla lor pronunţare întristează sufletul şi otrăveşte simţirea.
Amintirile pălesc subit în umbra unui prezent pe care nu-l mai simt. Privesc în jurul meu cu ochii unui străin care distinge pentru prima dată un univers nou faţă de care simte o dezamăgire profundă pentru ceea ce se aştepta să găsească şi nu a întâlnit.
Mă agăţ de unii oamenii care îmi apar în viaţă, le dăruiesc o parte din mine şi îi las să plece mai departe. Nu-i pot opri. Este alegerea lor. Eu pot doar să-i privesc cum se îndepărtează.
Pot să-i strig până răguşesc dar ei nu mă aud sau vocea mea nu le mai este cunoscută.
Pe alţii îi alung fără să ştiu de ce, fără să-mi doresc să înţeleg de ce. Mă port rece ca un gheţar, indiferentă şi calculată deşi nu-mi explic motivul, sau probabil este şi ăsta un mecanism de autoapărare. Şi culmea că uneori se declanşează cu cine nu trebuie. <…>
Mi se întâmplă să rămân agăţată în trecut, suspendată între două lumi, prezentă doar fizic dar cu gândul la vremuri de curând apuse.
Viaţa îmi joacă feste. Mă păcăleşte dăruindu-mi ceea ce-i cer pentru ca mai apoi să-mi fure tot ce creez. Iar când încep să mă resemnez, îmi readuce visul. Îmi derulează prin faţa ochilor zilele în care l-am crescut ca pe o floare căreia îi anticipam primele petale, cum i-am îngrijit frunzele şi am udat-o zilnic, cum i-am păstrat un loc la soare în inimea mea şi i-am dăruit toată căldura şi dragostea de care eram capabilă, cum o vegheam zi şi noapte şi îi făceam cunoştinţă cu lumea mea. Şi face să renască în mine flacăra unei simţiri care mocnea subtil şi care a rămas intactă oricât de tare am suflat să o sting.
Îmi crează o nouă versiune a lucrurilor şi mă determină să mă învârt din cerc în cerc, sperând că este totuşi vorba despre un labirint la capătul căruia voi găsi răspunsul.
Dar un cerc rămâne un cerc. Nu-şi are capăt, ever.
Mă propulsez cu avânt din povestea asta şi sper să nu fiu asemenea unui bumerang.
Aleg să uit.
Să nu mă mai întorc de unde am plecat.
Să nu mai fac niciun pas înapoi.
Să nu mă mai învârt în cercul vicios al acestei poveşti fără sfârşit. Fără un sfârşit fericit adică.
Să nu mai inund pagini de mail cu litere pe care le simţeam magice. Să nu mai compar.
Să nu-mi mai doresc să-ţi privesc chipul, să-ţi întâlnesc privirea, să nu-mi mai ascult inima când îmi aminteşte de tine pentru că mi se face dor…. Şi doare.
Însă chiar dacă nu te mai port pretutindeni şi nu-mi mai alini zilele triste, chiar dacă nu te mai visez în nopţi cu lună plină, chiar dacă nu te mai visez deloc, chiar dacă nu mai eşti nici acolo dar nici aici, sometimes I can’t stop it.
Sometimes I do miss you, J.
E pustiu.
Ai ales să te pierzi într-un deşert al tău. Vântul ţi-a şters urmele.

But you’ll always be my hero, even though you’ve lost your mind.