"Visătoare caut prinţ"

Episodul 2: Inimă caldă caut încredere

A dreamer is the one who can only find his way by moonlight, and his punishment is seeing the dawn before the rest of the world.



Dimineaţa îmi aprinde o lanternă vie în faţa ochilor şi mă determină să-i deschid uşor, privind viaţa care mă înconjoară, camera care tace şi oglinda din faţa patului meu în care mă regăsesc din nou, tot eu, aceeaşi cu cea de ieri dar diferită de cea de mâine.
Cum azi e duminică, mai lenevesc puţin gândindu-mă la tot ce mi se întamplă, lucruri pe care de cele mai multe ori încerc să le uit sperând că astfel se vor desprinde de realitate şi vor dispărea. Dar nu dispar. Rămân acolo cu încăpăţânarea unui zid care nu vrea să se mişte de niciun fel.
Zac privind în gol, cu gândul în atâtea locuri, la atâţia oameni, căutând motive şi întrebându-mă de ce nu putem avea încredere deplină în ei? De ce toţi ajung să ne dezamăgească în clipa în care ne aşteptăm mai puţin? Şi de ce ne ataşăm? De ce simţim nevoia disperată de a avea pe cineva alături, fie sub forma unui iubit sau a unor simpli prieteni? Ne naştem singuri şi murim singuri, dar cursul vieţii nu-l putem parcurge astfel. Avem nevoie de certitudini, de zâmbete, de suflete calde, de îmbrăţişări, de vise, de priviri peste umăr, de încredere.
De fiecare dată când cineva ma răneşte îmi spun cu tărie că nu voi mai avea încredere, că voi fi dură şi nu-mi voi mai lăsa sentimentele la uşa nimanui pe post de preş. Nu voi mai intra în viaţa nimănui, voi păstra distanţa şi îmi voi inhiba dorinţa ce a-i avea alături.
Dar nu rezist mult timp chiar dacă m-am lovit de mii de ori cu capul de pereţi, îmi las la o parte orgoliul (crud şi sec, pe care îl scot la iveală deseori) , chiar dacă mi-am pus sufletul pe tavă la masa unor carnivori însetaţi care au înfulecat haini fiecare bucăţică din ceea ce eu numeam încredere.
De multe ori mi-am spus că “nu are rost”, dar fac stânga-împrejur şi revin de unde am plecat pentru că vreau să am încredere în oameni, vreau să găsesc excepţia de la regulă, chiar dacă ştiu că în clipa urmatoare risc să mă aflu pe post de ţintă într-un joc de darts. Jucătorii sunt aceiaşi, unii dintre ei la a doua şansă, alţii la a mia. Mai apar şi nou-veniţi pe post de începători dar vechi în ale meseriei. Nici ei nu ma scutesc de câteva săgeţi dar ce mai contează, unde este una pot fi şi douăzeci.
Sunt ca un copil care întreabă mereu “Mami, dar de ce norii sunt atât de departe?”.
Şi continui sa mă întreb de ce oamenii fac promisiuni dacă nu ai de gând să le ţină? De ce ne rănim unii pe alţii? De ce nepăsarea asta? De ce această junglă şi lupta de-a prădătorii?
Dar tot îmi doresc să am aproape de mine oameni, să le ofer o parte din mine, să îi iubesc pe fiecare în mod unic şi diferit, să îi preţuiesc dar să sper că nu mă vor mai atinge greşelile lor, indiferenţele lor, asediile lor, să sper că sagetile lor imi vor ocoli inima iar vorbele lor mă vor atinge doar pentru a încheia pace.
Sunt făcută să funcţionez alături de ei, nu pot trăi singură chiar dacă de multe ori mă izolez, o fac pentru a mă regăsi. Când ies din colivie imi doresc să-i văd, să le zâmbesc, să descopar în ei ceva nou şi frumos în fiecare zi, să-i ţin de mână, să îi fac să râdă chiar dacă ştiu că nu va dura o veşnicie.
Mă voi lovi mereu de aceleaşi drame, îmi va scăpăra din nou câte o lacrimă în colţul ochiului dar o voi şterge numaidecât în încercarea mea absurdă de a uita. Însă inima le va culege pe toate şi le va păstra într-un sertar ascuns pe care îl va mai deschide uneori din plictiseală.
Concluzia: viaţa nu este o junglă, dar sunt regiuni unde rişti să fi rănit de săgetile unora care nu-ţi sunt duşmani, dar cărora le place darts-ul. În acele clipe ai face bine să te retragi învingător, pentru că lupta împotriva morilor de vânt nu este niciodată cea mai bună soluţie.